Tãrâmul meu

  Casa din Sâncrai  Casa de la Mărășești  Când ne-am mutat aici, la țară, am considerat că din vânzarea casei anterioare ne-au rămas suficienți bani ca să ne renovăm curtea și casa, fix cum vrem noi. Aveam un plan cu tot ce vrem să facem, așa că am găsit o echipă locală de muncitori în construcții și s-au apucat de lucru băieții. Au ridicat o pivniță și două camere deasupra ei, totul alipit de partea veche, astfel constituind și un puternic sprijin în caz că ar fi vrut vreodată să o ia la vale (construcția veche). Cosmin se îngrijea să le aducă materiale și să nu le lipsească nimic pe șantier, iar eu făceam pe femeia: "mai dorește cineva suc? Cafea? Apă minerală?" Nah, din astea. Am gătit de câteva ori pentru ei, dar erau obișnuiți să-și aducă meniul zilei, astfel că am renunțat repede la partea asta. Ajung ei și la interioare și, la un moment dat, socotim cu Cosmin să ne facem o idee cât costă interiorul și am rămas cu gura căscată. Dar na, la cât mă pricep eu la din aste

 La 22 de ani am plecat din nou de acasă. De data asta de la bărbatul meu, dintr-o căsnicie disfuncțională, cu diferențe mari de concepție, opinii și direcție în viață. Când l-am întâlnit pe Cosmin, țin minte că mă gândeam că e atât de blând, e atât de nebunatic și de susținător, că aș putea trăi cu el. Nici nu mă gândeam atunci că mă voi aventura într-o relație cu el, că mă speria și gândul de a pleca de unde eram. În capul meu eram incapabilă de a mă descurca singură, eram proastă și oricum orice făceam nu ieșea bine. Doar că dorința de a fi cu Cosmin era mai mare decât vocile din capul meu. Și m-am aventurat. M-am mutat într-o garsonieră de 11mp, in același cartier, care era compusă doar dintr-o cameră și o baie mică: avea un vas de wc și chiuvetă, iar de la chiuvetă pornea un duș. Făceai duș în picioare, pe podeaua băii. Dormeam pe o canapea de două persoane, cu care am căzut într-o noapte, că i-a fugit un picior când m-am întors în pat. 🙄 A venit și Cosmin când m-am mutat și m-a

  Poza e din Mai 2004, foto promoție, la terminarea liceului. Aveam 18 ani. Postez motivaționale și încurajez oamenii din jurul meu să-și găsească vocea interioară, s-o asculte și să și-o urmeze, însă ce credibilitate am când eu nu-mi expun experiența de viață, trecutul prin care am răzbit, suferințele și luptele mele, care m-au adus la a fi omul împlinit de astăzi?! Astfel că mă văd nevoită să încep să povestesc din experiențele mele, ca să arăt că se poate, dacă vrei suficient de mult să reușești. Sunt un copil care a crescut într-o familie cu un tată alcoolic (un om care era copil într-un corp de adult, pierdut de sine și care bâjbâja prin viața grea a bărbatului care se vedea nevoit să muncească enorm de mult pentru a întreține o familie cu 4 inși cu rate, datorii șamd și care își amorțea frustrările, supărările și neajunsurile cu băutură).  Ai mei s-au luat când avea mama 16 ani și tata 18, pentru că apărusem eu. Și de acolo au dat-o în viață grea și foarte grea și au gestionat to

 Citesc în multe locuri și aud de pe la alții că nu se duc la terapie.  Bine, așa rezum eu că spun ei. De fapt, aud: da' ce să caut eu la psiholog, că nu-s nebun? Sau: ce life coach (sau consilier), mă? Da' mă duc io la ăla să mă învețe cum să trăiesc? Mda. Și eu așa am luat lucrurile. Până am reușit să înțeleg că, de fapt, nu tre' să fii nebun ca să ajungi la psiholog și nu tre' să te învețe nimeni cum să trăiești.  Toată lumea s-a descurcat în viață. Mai cu greu, pe alocuri mai ușor, eh, am făcut toți ce am putut, nu? Ăștia, terapeuții și life-coach-ii sunt doar cei care te ajută să descifrezi anumite chestii despre tine. Lucruri pe care, probabil că le știi deja despre tine, dar refuzi să le conștientizezi (sau pur și simplu nu ști cum să le gestionezi) și îți trăiești viața pe pilot automat, constatând pe la 40 de ani (unii mai devreme, alții mai târziu) că de fapt, trăiesc o viață care nu îi mulțumește și au tot felul de obiceiuri (nocive) care fac viața mai grea s

  Eu provin dintr-o familie mixtă și am fost crescută într-un melanj de cultură româno-maghiară, astfel că toate obiceiurile predate de bunici și mama le-am adus cu mine în viața de adult, în viața de familie și de cuplu. Am muncit mult și de cele mai multe ori până la epuizare, că așa am fost învățată, că femeia are mereu de lucru. Și "tu, ca femeie, nu ai timp să te odihnești!" - îmi spunea mama. Așa că am făcut asta. Curățenie, mâncare, sortat haine și jucării până nu mai știam de mine. Și mereu era de lucru. Terminam într-o parte și reluam în cealaltă parte. Toate să fie ordonate, să arate frumos, să miroasă bine în casă, să fie toate curate. Presiune maximă când venea mama în vizită și o vedeam cum se uită la câte un colț din casă și uneori îmi zicea despre ce observa, alteori o vedeam doar că se strâmbă ușor și mergea mai departe. Dar mie îmi era de ajuns să o observ și să o văd dezamăgită de mine. Imediat reveneau vorbele auzite în copilărie - că acolo nu ai făcut, d

               Mă gândeam la cât de ipocrit arată pentru unii dintre cei apropiați faptul că pun poze cu noi, că sărbătoresc aniversarea noastră, când cu o zi înainte ne-am certat (și unii dintre ei știu asta 🤭) Sau că de fapt, iar am ajuns, la nici o săptămână de la aniversare, să spun că e gata, nu mai rezist, nu mai vreau relația asta. Iar m-am despărțit de Cosmin. Și a fost pe bune. Când ajung la limită și spun stop, e chiar real pentru mine și dacă e să spun cuiva apropiat, e foarte convingător, căci ceea ce mi se întâmplă este real. Suferința, problemele, faptul că am ajuns la limită, e totul real. Însă ce nu mai apuc să spun e că după fiecare ceartă, știm să ne luăm timp, să ne așezăm, să discutăm sincer și deschis despre ceea ce ne-a adus aici, în punctul terminal, să ne reconectăm și să reparăm relația. El nu e adeptul finitului. Eu sunt cea pentru care totul e profund terminal. El reușește, ca majoritatea bărbaților de altfel, să pună deoparte emoțiile și să spună sen

 Astăzi vorbim despre trei lucruri importante:  Succesul, fericirea și meritele. Sau mai bine zis, teama de toate acestea. Uneori teama de succes e mai mare decât cea de eșec.  Succesul aduce responsabilitate, eșecul aduce confort. Când suntem obsedați să avem succes, teama de eșec ne paralizează.  Atunci, ne este frică să avem succes. La fel se întâmplă și cu fericirea. Căutarea continuă a lucrurilor ce ne-ar putea aduce fericirea ne va face întotdeauna să ne simțim nemulțumiți.  Când transformăm fericirea într-un obiectiv, începem să facem speculații privitoare la ceea ce ne va face fericiți. Ajungem să ne îngrijorăm și să ne simțim frustrați.  Așa se face că unii oameni îmbrățișează nefericirea ca mod de a atrage atenția asupra lor. Nu e vorba de faptul că oamenii nu vor să fie fericiți, ci că se tem de asta fără să știe. Unii cred că fericirea va veni cu un preț ridicat sau va fi urmată de o calamitate.  Alții se simt vinovați că trăiesc fericirea, în timp ce oamenii din jurul lor

  Dacă nu-ți faci timp pentru "wellness" (adică relaxare și grijă de tine), vei fi forțat să-ți faci timp pentru boala ta. Cu toții știm să muncim până la epuizare, căci așa am fost învățați. Astea sunt urmele comunismului. Venim din părinți crescuți să muncească, să nu stea, să nu existe timpi morți, în care să nu faci nimic.   Dar nu ne-a învățat nimeni cum să ne odihnim. Cel puțin, nu fără a ne simți vinovați că "stăm doar". Pentru mine, "statul" ăsta obișnuia să vină cu multă vinovăție, multe reproșuri și mereu mi se părea că...rămân în urmă. Planurile mi le făceam mereu în așa fel încât să meargă un proiect după altul, poate chiar să se și încalece un pic, să meargă treaba mai repede. Iar dacă se întâmpla să clachez fizic sau psihic, stăteam să mă odihnesc, dar mâncam tot timpul. Așa e când "te mănânci pe dinăuntru".  Evident că mâncam pe fond emoțional și asta se vedea și pe mine, și pe cântar. Și mai obișnuiam să spun că " eu nu m

  Link-uri pentru documentare și cercetare: https://www.rcpsych.ac.uk/mental-health/translations/romanian/adhd-in-adults https://www.medlife.ro/articole-medicale/semnele-surprinzatoare-ale-deficitului-de-atentie-adhd-la-adulti.html * Are mereu gânduri în cap, care se rotesc cu viteza luminii uneori. Dacă nu sunt gânduri, sigur e vreo melodie pe care a auzit-o recent sau e una la întâmplare. Dar e doar o parte dintr-o melodie/cântec, care se tot repetă. Rareori e liniște. * E distras ușor. Deschid frigiderul să îmi iau ceva să mănânc. Văd o farfurie cu resturi, aruncată de copii pe un raft și decid imediat că trebuie să o scot. Și aia, și mai am într-un bol ceva ce am pus deoparte acu două zile pentru pisici. Și să fac curat în cutia cu legume, că se adună umezeală și se strică repede toate. Încep și scot din frigider, așez toate unde trebuie, curăț ce e de curățat și închid ușa, gândindu-mă ce făceam de fapt în frigider și de ce am deschis ușa. 🤔 Mă uit la aragaz, am tigaia pre

  I used to question my husband’s love for me because his love isn’t loud. It’s not like those cute couples on social media, those men in the movies, or even in the books I read. He is not the type to walk in with flowers everyday. He will never hold a boombox over his head confessing his love through an open window. He has never scattered rose petals all over the floor, with expensive jewelry in a little surprise box. I used to see those posts, watch those movies, read those books and think.. “why doesn’t my husband love me like that? “Why isn’t he that romantic?” “Why do all these other men do these huge gestures constantly?” “Does my husband not love me enough?” One night, we were standing in the kitchen as I was scrolling through social media. I started seeing the rose petals on the bed, the ring boxes, and these huge grand gestures. “Why don’t you love me like this?” “Why don’t you care enough like this?” “Why don’t we show our love like this to each other? He looked

“Just Let them. If they want to choose something or someone over you, LET THEM. If they want to go weeks without talking to you, LET THEM. If they are okay with never seeing you, LET THEM. If they are okay with always putting themselves first, LET THEM. If they are showing you who they are and not what you perceived them to be, LET THEM. If they want to follow the crowd, LET THEM. If they want to judge or misunderstand you, LET THEM. If they act like they can live without you, LET THEM. If they want to walk out of your life and leave, hold the door open, AND LET THEM. Let them lose you. You were never theirs, because you were always your own. So let them. Let them show you who they truly are, not tell you. Let them prove how worthy they are of your time. Let them make the necessary steps to be a part of your life. Let them earn your forgiveness. Let them call you to talk about ordinary things. Let them take you out on a Thursday. Let them talk about anything and ev

  The worst marriage advice my husband and I were given years ago: “Never ever go to bed mad! Find a resolution, then sleep” It’s better to go to bed with an unresolved argument, then to stay up and fight when you are both tired. Get some sleep, cool down, then talk. “Happy wife happy life!” This is not true. You BOTH need to feel happy, loved, and respected. “You shouldn’t argue! Conflict is a sign of an unhealthy marriage.” Arguing and disagreeing is good, and healthy. As long as it’s done in a productive/healthy way, arguments can actually be a sign of a healthy marriage. “It should come easy, you shouldn’t have to constantly work on a relationship if it’s meant to be” Marriage is WORK. It takes daily check ins with each other, apologies, realizing your own toxic behaviours, and working through the messy parts that life throws at you. “You shouldn’t go through dry spells if you’re with the right person. You’ll always want it!” Every long term couple can go through dry spel

  E sfârșitul lui iunie. 2023. Îmi întârzie menstra. Și cred că știu de ce. 🤭 Nu ne-am protejat acu vreo 2 săptămâni și am zis că fie ce o fi. Dar nu mă gândeam că o fi...🙉 Mergem toți patru la farmacie, încântați de situație. Noi, adulții, amuzați, copiii de-a dreptul fericiți. Ajungem acasă, îmi și fac testul, e pozitiv. Mă trec toți fiorii. Mă bucur, dar parcă nu era momentul...am vrut un al treilea copil, dar nu în condițiile astea, nu așa, pe nepusă masă. 🤦🏻‍♀️ Înainte să încep să regret de-a dreptul, mă gândesc repede că nici ceilalți doi nu au venit într-un moment oportun. Nu pentru noi. Am avut destule pe cap cu fiecare în parte. Dar au venit când au vrut ei și noi i-am primit cu drag și recunoștință. Mai ales recunoștință. ❤ În tinerețe, ani de zile la rând mi s-a spus că nu voi putea concepe copii, din cauza sindromului de ovare polichistice. 😔 Mi-am plâns nenorocirea de a nu putea simți vreodată mâini și picioare mișcându-se în pântecul meu, de a nu putea da