În primul rând TU

 

Eu provin dintr-o familie mixtă și am fost crescută într-un melanj de cultură româno-maghiară, astfel că toate obiceiurile predate de bunici și mama le-am adus cu mine în viața de adult, în viața de familie și de cuplu.

Am muncit mult și de cele mai multe ori până la epuizare, că așa am fost învățată, că femeia are mereu de lucru. Și "tu, ca femeie, nu ai timp să te odihnești!" - îmi spunea mama. Așa că am făcut asta. Curățenie, mâncare, sortat haine și jucării până nu mai știam de mine. Și mereu era de lucru. Terminam într-o parte și reluam în cealaltă parte. Toate să fie ordonate, să arate frumos, să miroasă bine în casă, să fie toate curate. Presiune maximă când venea mama în vizită și o vedeam cum se uită la câte un colț din casă și uneori îmi zicea despre ce observa, alteori o vedeam doar că se strâmbă ușor și mergea mai departe. Dar mie îmi era de ajuns să o observ și să o văd dezamăgită de mine.
Imediat reveneau vorbele auzite în copilărie - că acolo nu ai făcut, de ce nu e curat dincolo, că stai degeaba, ca lenevești șamd, deși eram deja la casa mea, cu bărbat și copii.

Interesant, că indiferent de vârstă, atunci când suntem față în față cu părinții, rareori ne putem menține caracterul format ca adult. De obicei, ne întoarcem la a fi copilul lor și ne comportăm ca atare. Sigur că uneori, ca adulți, asta este ceea ce căutăm când suntem aproape de ei, nostalgia copilăriei, dar alteori pot reveni traumele și ne transpunem exact în pielea copilului rănit care se uită la părinte și așteaptă să fie certat că știe că a făcut ceva rău sau a greșit.

Până n-am avut prăbușirea emoțională și psihică, din 2018, când am început să merg la terapie, așa mă raportam la mama. O măsuram atentă să văd cât de dezamăgită e de mine. Căci incapacitățile mele, trebuiau confirmate, ca eu să mă pot simți la fel de mică și nepricepută ca în copilărie.

Apoi când veneau sărbătorile, iarăși aveam de lucru și mai mult. Casa trebuie să fie "lună", masa plină, toți ceilalți fericiți și cu sufletul împlinit, că aveam grijă să le împlinesc pe cât se poate toate dorințele, iar când era vorba să mă chiar bucur de sărbătoare, eu eram atât de obosită și de irascibilă, încât jigneam în toate părțile, ridicam vocea la toată lumea și de cele mai multe ori plângeam și adormeam plângând, neînțelegând despre ce naiba mai e și Crăciunul sau Paștele, că nu e decât muncă și oboseală.

Zi de zi, munceam în casă, ștergeam nasuri și funduri, legănam și mângâiam, susțineam visuri și îndeplineam dorințe. Adormeam ultima și dimineața nu mă puteam motiva suficient să mă ridic din pat, să o iau de la capăt.

Pe mine cine mă mângâie? Pe mine cine mă susține? Pe mine cine mă ajută? Eram frustrată continuu, iritată și nimeni nu îmi intra în voie.

Apoi, după multă terapie și lucru cu mine și ale mele ideologii și așteptări, am înțeles.

Am înțeles că dezamăgirea mamei nu-mi aparține (scuze mama!). Dacă eu sunt mulțumită și împăcată cu ale mele, e suficient.
Am înțeles că nu trebuie să am masa și frigiderul pline, ca sărbătorile să fie fericite. De fapt, eu trebuia să fiu fericită și noi, toți, ca să ne putem bucura de tot ce trăim împreună.
Și cel mai important: am înțeles că EU trebuie să fiu mulțumită și împăcată cu stilul de viață pe care îl ducem, că dacă eu sunt fericită, mă pot îngriji și de ceilalți.

Dacă eu am sufletul plin de iubire, bucurie și gânduri pozitive, atunci și copiii vor fi mulțumiți și fericiți, și bărbatul va răspunde altfel nevoilor mele și și eu voi găsi altfel soluții unor probleme care vor apărea pe parcursul vieții.

Și așa am început să mai las praful unde e, să mai las hainele împrăștiate, vasele să doarmă în chiuvetă (și să și dorm știind că sunt acolo 😱😄), să nu mai fac 5 feluri de prăjitură de sărbători și alte 6 feluri de mâncare, să nu mai cumpăr 40 de cadouri copiilor, că unul sau două sunt suficiente și rând pe rând, an după an, am realizat că, de fapt, avem nevoie de atât de puține lucruri ca noi să fim într-adevăr fericiți. Că fericirea noastră e când eu am răbdare, sunt calmă și nu mă răstesc la oamenii mei dragi, stresată de cât mai am de lucru. Că putem să le facem pe toate împreună și apoi să ne jucăm, să ne distrăm împreună și asta e mult mai important decât orice lucru din casă sau sărbătoare.

Așa am învățat să fiu eu. În primul rând eu. Și apoi alții.
Că e la fel ca și cu masca de oxigen din avion: degeaba te chinui să pui masca pe fața copilului sau a cuiva drag, dacă pe a ta nu ți-ai pus-o deja. Riști să greșești, să te precipiți, chiar să te panichezi și rămâi fără aer, încercând să salvezi pe altul înaintea ta. Poți ajuta doar dacă te ajuți pe tine întâi.

De asta spun mereu: în primul rând tu, apoi restul (oameni, lucruri, probleme).