Relația de cuplu și provocările ei

 

             Mă gândeam la cât de ipocrit arată pentru unii dintre cei apropiați faptul că pun poze cu noi, că sărbătoresc aniversarea noastră, când cu o zi înainte ne-am certat (și unii dintre ei știu asta 🤭)

Sau că de fapt, iar am ajuns, la nici o săptămână de la aniversare, să spun că e gata, nu mai rezist, nu mai vreau relația asta.

Iar m-am despărțit de Cosmin. Și a fost pe bune. Când ajung la limită și spun stop, e chiar real pentru mine și dacă e să spun cuiva apropiat, e foarte convingător, căci ceea ce mi se întâmplă este real.

Suferința, problemele, faptul că am ajuns la limită, e totul real.

Însă ce nu mai apuc să spun e că după fiecare ceartă, știm să ne luăm timp, să ne așezăm, să discutăm sincer și deschis despre ceea ce ne-a adus aici, în punctul terminal, să ne reconectăm și să reparăm relația.

El nu e adeptul finitului. Eu sunt cea pentru care totul e profund terminal.
El reușește, ca majoritatea bărbaților de altfel, să pună deoparte emoțiile și să spună senin: e doar o ceartă. Nu cred că e ceva ce nu se poate rezolva.

Recunosc, că m-a uimit atitudinea lui. Cum adică nu e terminală cearta asta? Cum adică nu vezi că nu ne putem înțelege? Cum adică tu vezi o cale de ieșire din asta și de a reintra în relație?
Multă vreme am contemplat la asta. Și cred că pentru el chiar e reală asta. La fel cum e pentru mine încheierea. Haha! Ce chestie. Suntem atât de diferiți și totuși atât de similari. Ciudată mai e și viața asta!

Acum, după atâta studiu într-ale comportamentului uman, psihologie și relații, realizez câteva lucruri despre mine, despre el și despre relația noastră:

1. Vin dintr-o familie în care scandalul era acasă la el. Agresiune, abuz, violență, alcoolism. Eu nu am știut ce e viața liniștită. Ce înseamnă să te cerți frumos, cu respect. Nici măcar ce înseamnă o dezbatere. 

Dacă nu erai de acord cu mine, erai clar împotriva mea și aveai ceva cu mine. Și mă retrăgeam din relație, clar.
Și am dus asta mai departe cu mine, în viaţa de adult. 

M-am certat, am jignit, am umilit și am condamnat și arătat cu degetul tot ce nu mi se părea mie bine și corect. Am stârnit certuri și scandaluri pentru simplul fapt că nu e de ajuns ceea ce primesc, ceea ce se face în familie, în casă, în proiectele noastre. 

Daaar, cumva, când s-au liniștit apele, am știut să mă întorc și să-l iau de mână pe om, să mergem mai departe. Aiurea, nu?
Realizam că nu trebuie să fie așa și că poți să-ți atingi limita suportabilității și fără să dai în cap nimănui, dar nu știam cum să fac asta. A trebuit să observ ciclicitatea, să înțeleg ce se întâmplă cu mine și să dibuiesc de ce-ul.

Abia după aceea am putut sa încep să lucrez cu mine, la ceea ce simt, gândesc și fac.
Ne dăm seama aici, că asta a durat ani de zile...

2. Un sistem nervos bușit (cum zicea și Petronela Rotar) este unul care nu cunoaște liniște. Are nevoie de ceea ce i se pare familiar. Are nevoie de ceea ce numește acasă. Ați ghicit deja. Eu sunt acasă în scandaluri, în nervi și trântit și amenințat. În amenințarea cu despărțirea și în suferință. Asta e acasă. Na acuma cum faci să reconfigurezi toate astea? Simplu! Cu ani de muncă cu tine însuți 🤭😀 Bună asta, nu?

Acuma fără glumă! Singura opțiune e cea a drumului către autocunoaștere. Să te cunoști suficient să ști când dai primele semne de "nu mai pot!" Și să ști și ce să faci cu ele.

Când am observat că nu mă mai pot conecta cu copiii, că nu mai dau randament la ceea ce vreau să lucrez și ce e important pentru mine, am învățat să pun jos. Să chiulesc efectiv de la muncă.

Sigur că a apărut sentimentul de vinovăție, dragul de el, că dacă nu faci nimic, ești puturos.
Că mă trădez singură, că și așa nu sunt în stare să duc nimic la bun sfârșit, că și așa sunt împrăștiată.
Doar nu ești bun de nimic, dacă stai, nu? Cum adică să te odihnești când este atâta de lucru în jurul tău?

Eh, am învățat (cu greu, cu durere și contraintuitiv) să îi dau cu flit și ăsteia, că e tare afurisită vinovăția. Uneori mă învinge, recunosc. Și atunci mă cert cu Cosmin că nu face nimic. Că rămânem în urmă cu toate, că nu suntem suficient de buni, bla bla bla!
El, dragul de el, înțelege că mi-am atins limita și mă strânge în brațe și-mi spune: hai să ne întindem în pat să povestim. 

Știe că e timpul să plâng și să mă descarc.

3. Funcționăm extrem de bine atunci când muncim în echipă. Asta ne dă putere și ne face să ne simțim uniți și setați pe drumul nostru.

Dar ce te faci când nu mai poți? Nici fizic, dar mai ales psihic.
Când observi că treci pe lângă toate cele ce trebuie făcute și nu ești capabil să te apleci nici măcar după ceva căzut pe jos care necesită să fie doar ridicat și aruncat în coșul de gunoi?
Da, asta e oboseala și epuizarea psihică.

Deci, când nu mai putem avem două tipare de funcționare. El își ia mai mult timp să stea la lucru, unde își îndeplinește cu succes targetul și asta îl face să simtă că e capabil și câștigă sentimentul de învingător și se simte valoros.
Iar eu, simțindu-mă trădată și abandonată de el că investește mai mult timp în job decât acasă și ale noastre proiecte, scot sabia și intru în luptă. Îl acuz că nu face acasă, că face la lucru și că oricum suntem în urmă și multe altele și toate astea îl fac să se închidă față de mine, să se retragă din relație și asta mă face să mă simt și mai abandonată, crezând că ciclicitatea asta nu se va opri niciodată și că e inutil să mai continuăm relația. Ei, dragii moșului, aici intervine înțelepciunea 😄

Când îl văd rănit și retras și eu sunt iarăși la final de relație, dar totuși gata de încă o rundă de scandal, am învățat să mă îndepărtez. De el și de toate problemele noastre.

Cu eforturi mari, cu lupte împotriva propriei voințe de a continua cearta, am învățat să îmi distrag atenția până se calmează sistemul nervos.
Iau telefonul și mă lipesc de el o vreme, citesc dintr-o carte, mă plimb pe la animale sau îmi găsesc ceva de lucru prin curte, până simt că s-au calmat toate în mine.
Apoi îmi îndrept gândirea către ale noastre și analizez ce s-a întâmplat. Și realizez de unde a pornit totul, realizez și că s-au instalat tiparele comportamentale când am simțit că nu mai putem și că ne-am îndepărtat doar pentru că eram prea obosiți ca să mai ținem pasul.

Ăsta e momentul când îl caut și ne așezăm la discuții. Când explicăm de ce ne-am comportat cum ne-am comportat și că, de fapt, ce zace sub comportament (ce nevoie neîndeplinită a dus la reinstalarea tiparului comportamental: la el evitarea și la mine atacul) și uite așa se așează lucrurile, cu multă empatie, conexiune autentică și eforturi în a înțelege realmente ceea ce a simțit celălalt.

Folosim cei trei "R" când vine vorba de certuri și împăcare în relații: regret, remușcare și rezoluție.

Ne cerem scuze, regretăm cele întâmplate și mai ales suferința cauzată celuilalt și căutăm soluții.

Realizăm că nu o facem intenționat și că ăsta e un tipar comportamental și ne reașezăm pe drumul către descoperirea de sine și o mai bună înțelegere a ceea ce suntem, am fost și facem.

 Ne știm ambii istoriile de viață, traumele și felul în care gândim și asta ne ajută să ne înțelegem comportamentele, chiar și cele distructive. 

Fiecare lucrează cu el însuși pentru a ne îmbunătăți gândirea, reacțiile și pentru a face relația și implicit familia una mai bună decât ceea ce am avut noi. Conștient.

Ne setăm iar țeluri și suntem conștienți că ne vom mai întâlni cu situații similare, dar că înțelepciunea pe care tocmai am căpătat-o, dibuind ceea ce tocmai s-a desfășurat pe parcursul a câtorva zile, ne va ajuta ca în viitor, când vom mai ajunge, inevitabil, la oboseală, lipsa conexiunii din cuplu și toate cele, să putem vedea/simți mai devreme, ca să putem acționa înainte de a se declanșa războiul 😄

Pentru că o relație pe termen lung, nu e doar despre distracție împreună. E și despre a funcționa atunci când viața e de căcat și simți că te prăbușești. E despre a avea capacitatea, puterea și maturitatea să te uiți în ochii celui pe care-l iubești și să spui că ai greșit. Că ai fost deampulea, dar că lucrezi la asta și vrei să repari. Și să chiar dai semne că repari ici colo câte ceva, nu doar să zici. Că atunci e doar manipulare.

E atât de ușor la începuturi să spui că vei avea grijă unul de celălalt, că îl vei face fericit, că viața e perfectă lângă el/ea. Dar viața îți va arăta și părțile atât de urâte, încât uneori vei vrea să fugi departe de omul de lângă tine și de viața care o aveți împreună. Și asta e ok. E normal să ajungi la capăt de răbdare. E normal să ajungi la finalul puterilor. Întrebarea e: ce faci când ajungi acolo? Renunti la tot și o iei de la capăt cu altă persoană sau singur/ă
Sau
Te așezi cu omul la discuții și încerci să dibuiești ce s-a întâmplat, cum ați ajuns la capăt și ce e de făcut să ieșiți de acolo, să ajungeți înapoi pe linia de plutire?
Astfel că relația noastră a avut multe sfârșituri și un început în plus, de fiecare dată când am ajuns la capăt de linie.
Căci învingător nu e acela care nu cade niciodată, ci acela care se ridică de fiecare dată și mai puternic și mai înțelept decât ultima dată când a căzut.