Cum m-am lăsat de fumat, după 22 de ani de fumat

Foto de pe Pixabay

Am început să fumez când aveam 16 ani. Doar ca să demonstrez că și eu pot să fac ce vreau eu. Ca o răzvrătire împotriva tuturor celor ce mi-au fost interzise în copilărie, acasă.

Am vrut să fiu și eu în rând cu lumea. Ai mei părinți fumau amândoi, iubitul la fel, aveam și colegi și prieteni apropiați care o făceau și atunci mă simțeam exclusă dacă eu nu fumam.

Deci, fumatul își avea baza în nevoia mea de validare, de a fi acceptat ca și individ.

În timp, acest fumat s-a transformat în nevoie de pauză, în nevoie ieșit la aer (ironic), nevoie de a respira și nevoie de a mă alătura oricând unui grup de fumători, din care îmi doream să fac parte.

Încet, încet, toată lumea în jurul meu fuma.
Și atunci, dealungul anilor, am fumat și eu.

Am văzut în jurul meu și am pornit de acasă cu obiceiul de a te trezi dimineața și a merge direct către cafea și țigară, obicei pe care mi l-am însușit încă din tinerețe și pe care l-am "abandonat" doar pe parcursul sarcinilor și perioadelor de alăptare a copiilor mei, după care mă întorceam cu fidelitate la acest obicei.

În ultimii, să zic, 5 ani, începusem să mă confrunt cu dureri de stomac de dimineață și doar când mă gândeam la cafea și țigară, mi se făcea greață.
Dar cumva, tot cu ele "în brațe" mă trezeam. 

Și la un moment dat, țin minte că mi-a trecut fulgerător prin minte gândul că eu nu voi putea renunța niciodată la fumat, că asta mă caracterizează, că face parte din mine. 

Adică dacă pun jos țigara, cine mai sunt eu?

Actul meu de rebeliune, de a fuma, doar pentru că îmi permit și eu, ce sens mai are?
Cum mai ies la țigară pe ici colo? Sau nah, când sunt cu cineva fumător cu care obișnuiam să ieșim la țigară, o să ies în continuare și o să fac ce? Mă uit la el/ea cum fumează și eu să mă înec cu fumul său?

Neah, ce prostie mai e și asta...mie îmi place să merg undeva, cu prietenii, familia sau în vizite la fumători și să ies cu ei la țigară. Era momentul meu de apartenență, de a chiar face parte din grup. Cum să renunț la asta?

Am început să fac terapie in 2018 și am început să privesc înăuntru foarte mult. Am descoperit multe despre mine, despre rădăcinile unor suferințe, despre cauza unor comportamente,  pe care le tot puneam în practică iar și iar doar pentru a-mi recrea confortul de cămin zdruncinat, căci acolo eram acasă.

Printre toate astea, prin terapia comportamentală, cunoaștere de sine și aruncat un ochi la ce vine spre mine pe linie transgenerațională, am hotărât că eu nu voi mai duce mai departe anumite lucruri și că va trebui să lucrez la a-mi schimba comportamentul.

Hotărât gata totul, doar că în practică e mult mai greu decât hotărârea aia din cap. Hotărârea aia eliberatoare, de "eu pot și voi face și voi ajunge să...și voi fi nu-știu-cum" e mult diferită de practică.

Am început să-mi schimb obiceiurile alimentare, ca să slăbesc, căci mă aflam la un prag al obezității și am început să înlocuiesc și ciugulitul (cel pe care nici nu știam că îl am decât când am început să merg la nutriționist) cu câte o țigară.
Să înlocuiesc ultima masă cu un pahar/două de vin și țigări. 

Că oricum e cool să bei vin seara.

Și dacă îți mai și faci poză cu paharul cu picior, în fața șemineului (iarna) sau pe terasă, la o masă cu lumânări, e și mai cool. Instagramabil 🤩🥂

Deci, în loc de supa recomandată pentru ultima masă, eu eram cu paharul de vin și țigările după mine.
Mă trezeam dimineața nu tocmai fresh și cu gâtul uscat și un miros de oribil în gură, de nu știam cum să ajung mai repede să mă spăl.

Și, pe urmă, mergeam să-mi fac o cafea și ieșeam, evident, la o, ce credeți?

O țigară. 

Două. 

Uneori trei sau patru. 

Bine, dacă îmi făceam o cană mare de cafea cu lapte, aveam loc și de vreo 5 țigări.

Și seara mă întorceam la senzualitatea vinului. Acompaniat de țigări.

Înainte să ne mutăm aici, la Mărășești, am avut o perioadă în care adunam sticle de vin cu sacul la sfârșit de lună, iar chiștoacele de țigară erau și ele cu nemiluita în coșul de gunoi.
Mă simțeam tot mai abătută și mai deznădăjduită.

"Norocul" meu a fost că odată mutați aici, aveam toate paharele de vin împachetate, în casă nu fumam și afară era o vreme de tot rahatul, ploua în continuu și mai bătea și vântul și numa nu puteam să ies la țigări câte voiam eu. Și seara nu mai aveam șemineu la care să stau la vin sau masă pe terasă, ca să fumez liniștită, că era frig...așa că m-am resemnat destul de rapid, oricum zilele erau pline de muncă, astfel că eram destul de obosită la sfârșitul zilei și nu mai simțeam nevoia să stau la pahare sexy de vin și țigări. 😄

Observăm că schimbarea mediului și a obiceiurilor, duce la formarea unui alt comportament și implicit ușurează îndepărtarea de viciu.

Am continuat eu încă multă vreme cu fumatul, cu cafeaua de dimineață și țigările pe stomacul gol și la un moment dat, cândva anul trecut pe vremea asta, după o răceală zdravănă, cu amigdale care se întâlneau la omuleț, încât greu îmi înghițeam și saliva, a trebuit să opresc fumatul, că nu reușeam să-mi revin.
Evident că atunci când am văzut că se inflamează amigdalele și eu am continuat să fumez. M-am oprit doar când am văzut că nu mai e de joacă.

Am zăcut vreo trei zile în pat, timp în care nu am putut mânca prea mult, nu am putut fuma, cafeaua nu-și avea rostul fără țigară, așa că m-am odihnit. Mult. Și când mi-am revenit, am realizat că, de fapt, aveam nevoie să mă odihnesc, iar corpul avea nevoie maximă de detoxiefiere.

Am realizat toate astea, pentru simplul fapt că starea aceea de liniște, de echilibru, de după boală, de după vindecare, era starea pe care o căutasem atât mult și cu atâta ardoare.

Găsisem în sfârșit starea mea de bine.

Fără cafea, fără țigări, fără vin, fără strigat la unul și la altul. Eram Zen 🥰😄

Eh, fain, fain. Dar cum menții starea asta?

Am hotărât să încerc să mențin noul obicei de a mă trezi și a-mi face un ceai cald, în loc să-mi fac o cafea și câteva zile mi-a reușit, doar că îmi lipsea enorm gestul...și așa mi-a adus Cosmin, bărbatul meu, o țigară electronică. O pufăitoare cum îi ziceam eu.

Care mi-a plăcut tare😋 și de care aproape că mă îndrăgostisem 😃 oriunde mergeam, venea cu mine.
Nu trebuia să ies din casă, abuzam de ea oriunde, numai că nu am dus-o cu mine în pat.

Cei din jurul meu îmi spuneau că e mai rea decât țigara care arde, că decât să trag din lichidul ăla, și că mai bine să îmi aprind o țigară normală. 🙄
Nu mai știam cum să le explic că e totuși mai puțin nocivă, că nu inhalezi și toate substanțele rezultate din ardere.
Sigur că sunt chimicale, deloc sănătoase pentru plămâni, dar hai să stabilim că fumatul e nociv, indiferent de forma sa, că e țigara care arde, că e electronică, cu lichid, că e țigară încălzită sau chiar shisha.

Plămânii au nevoie de aer curat ca să rămână sănătoși, astfel că indiferent ce fumezi, tot intoxicație e pentru ei.

Mă întorceam mereu la țigărica mea și începusem să exagerez și cu asta. Seara, când stăteam pe canapea, în fața televizorului, la un film interesant, uitam de mine și fumam non stop.
Deși le spun mereu copiilor să nu tot bage sub nas când se uită la TV că nu o fac conștient și se îndoapă (evident mă refeream la mâncare aici), eu făceam același lucru (cu fumatul).

Astfel că destul de repede am ajuns să simt și efectele fumatului excesiv cu țigara electronică și atunci am zis că se pare că am luat-o pe ulei, mergând de la una la alta, că tot la fumat și încă unul excesiv am ajuns.

Ăsta a fost momentul când am realizat că problema nu e cu țigările, că e comportament de dependent și că e nevoie să caut motivele pentru care fumez.

Că deja nu mai era vorba de neputință, căci pe parcursul răcelii, când am zăcut în pat, am putut sta fără, iar după aceea am fost Zen tot fără și cât am fost gravidă am stat fără țigări și cât am alăptat, așa că se poate, dar ceva din convingerile mele nu mă lasă.

Și am vrut să văd exact, dacă îmi pun o foaie de hârtie în fața ochilor și mă provoc să scriu de ce nu vreau să mă las de fumat, ce rezultă.
Efectiv să fac o listă, rațional, pentru care nu vreau să mă las de fumat.

Am înțeles despre mine că dacă nu o să mai fumez: nu o să mă mai simt inclusă în grupurile unde se fumează, că nu o să mă mai cheme cu ei când se hotărăsc să iasă la o pipă, că nu o să am nici un sens dimineața fără cafea și țigară, că și așa nu fumez mult și tot felul de motive aiurea, pe care le-am luat apoi pe rând și le-am demontat, cu argumente solide.

Pe lângă tot lucrul acesta cu mine, la nivel comportamental, am abordat și emoționalul.

Ce simt când fumez, ce simt când nu fumez, când sunt la restricție, la abstinență.

Și iarăși am făcut o listă cu trăiri și am lucrat cu ele, cu "și ce se întâmplă dacă?" Și am demontat, pe rând, fiecare argument aiurea, fiecare frică, fiecare emoție legată de fumat, în general.

Și astfel, dezbrăcând fumatul de emoții și nevoi, nu i-am mai văzut rostul.
Nu mai aveam de ce să continui să fumez.
Nu mai aveam de ce să continui să-mi poluez corpul aiurea, doar pentru a fi rebelă și inclusă.

Simțirile îmi aparțin și pot lucra cu și la asta.

Pot ieși în continuare cu prietenii la țigară, chiar dacă eu nu fumez. E ciudat la început, dar se obișnuiește toată lumea. Și cine știe, poate mai inspir pe cineva 😊

Pe lângă asta, rebeliunea nu-mi mai folosea. Era un atu atunci când mi se puteau pune interdicții, când eram sub controlul altora, dar acum e limpede că pot hotărî pentru mine.

Am început să ranforsez gândul că sunt mândră de mine, că după 22 de ani de fumat, reușesc să mă las de fumat, fără să sufăr, de data asta, căci am mai avut o tentativă de a renunța și în toamnă și am cedat nervos. Îmi lipsea nicotina, aveam de lucru mult și aveam nevoie să respir, nu puteam lăsa singurul lucru care mă ajuta să respir, astfel că ajunsesem să fiu furioasă doar din lipsa nicotinei.

Între timp, undeva prin noiembrie, după ce am terminat cu izolația și am rămas în casă mai mult decât pe afară, am schimbat iarăși obiceiurile de dimineață și pe lângă asta, m-am îmbolnăvit iar.
Amigdalele mele m-au forțat la o pauză de o săptămână și ceva de la țigări și mâncare, din nou, iar când am ieșit pe partea cealaltă în stare Zen, am spus că nu mă mai întorc la țigară niciodată. La nici un fel de fumat.

În timpul cât am bolit, am tot cultivat ideea de scăpat de fumat după atât de mulți ani, de mândrie că pot să mă lipsesc de țigară și nu simt că o iau razna și mi-am format o mantră ajutătoare în momentele când mă surpindeam uitându-mă la țigara electronică zăcând pe ici colo:

NU AM NEVOIE DE UN TUB CA SĂ RESPIR!

Eu pot să respir liber fără tuburi de hârtie sau aparate de plastic. Respir liber fără țigară. Eu vreau să-mi port de grijă, să-mi îngrijesc corpul, să vindec părțile dureroase din mine și reușesc frumos.
N-am nevoie de un tub ca să respir.

Și uite așa, treceau zilele și eu lucram la a-mi menține starea de bine, iar la greu, când eram supărată și în mod normal mi-aș fi aprins o țigară sau aș fi luat aparatul la pufăit, mă sprijineam singură, spunând că e de ajuns că mă simt prost (tristă, deznădăjduită sau furioasă)  nu e nevoie să mai adaug și fumatul, după care știu cum mă simt.

Și am luat fiecare zi, pe rând, cu gândurile și greutățile ei și am avut grijă să-mi programez suficiente momente de relaxare și distracție, departe de vechile obiceiuri, ca să îmi asigur continuitate în decizia mea și suport, evident.

Am evitat o vreme expunerea printre fumători, ca să nu mi se reactiveze pofta de a respira, pofta de a fi ca ei, de a fi rebelă și de a mă întoarce la vechea eu.

Astfel, s-a format și repulsia față de orice tip de fumat și acum, când scriu să explic prin ce am trecut, mă gândesc că e atât de ușor să începi un obicei nociv și uite câtă muncă trebuie pentru conștientizare, ca să îl întrerupi, fără să simți nevoia de a te întoarce la el.

Acum, am vreo trei luni de când am tras ultima dată din țigara electronică și cred că peste un an de când mi-am aprins ultima țigară 💪🥰

Partea bună e că acum nu mai beau cafea zilnic și când o fac, e pentru că mi-e poftă de o cafea bună și o savurez, fără să-mi fac cantități industriale, ca să am la țigară. Vinul s-a dus și el, că nu mai are companie, și uite așa am eliminat companionii unei dependențe și astfel nu mai merg mână în mână cum s-ar zice.

Pot sta liniștită și între fumători, că nu mi-e poftă, pentru că am eliminat partea emoțională care mă conecta cu viciul și atunci piere și dorința. 

Nu e ușor să te lași de nici o dependență, dar dacă îți dorești suficient de mult să o faci și ai și bazele necesare pentru suportul emoțional propriu, poți să cucerești și lumea.  😊🤩🥳

Iar dacă nu le ai, nu e nici o nenorocire, sunt oameni care te pot ajuta, te pot îndruma și te pot învăța cum să-ți găsești calea spre o viață fără viciul de care îți dorești să scapi.

Nimeni nu ar trebui să-ți vândă gogoși de genul: remediu sigur de a scăpa de fumat, program care funcționează 100% sau mai știu eu ce alte bazaconii, pentru că nimeni, în afară de tine, nu-ți poate garanta succesul.

Poți fi îndrumat către descoperirea de sine, poți fi ajutat să înveți anumite abilități de a lucra cu emoțiile, trăirile și comportamentul tău, dar nu va fi nimeni lângă tine atunci când TU VREI să fumezi și nu-ți va scoate nimeni țigara din gură sau din mână.
Totul stă în tine. Munca e la tine și asta e fantastic! Căci dacă e ceva care să depindă de tine, înseamnă că stă doar în mâinile tale, nu?

Dacă ai nevoie de îndrumare, de consiliere, sunt aici pentru tine. Te voi susține și te voi învăța cum să te bazezi doar pe tine și să înveți să iei fiecare zi așa cum vine, fără să fugi la țigară.

Dacă eu am putut, poți și tu!