Șansă nouă la viață (nouă)
E sfârșitul lui iunie. 2023. Îmi întârzie menstra.
Și cred că știu de ce. 🤭Nu ne-am protejat acu vreo 2 săptămâni și am zis că fie ce o fi.
Dar nu mă gândeam că o fi...🙉
Mergem toți patru la farmacie, încântați de situație. Noi, adulții, amuzați, copiii de-a dreptul fericiți.
Ajungem acasă, îmi și fac testul, e pozitiv.
Mă trec toți fiorii. Mă bucur, dar parcă nu era momentul...am vrut un al treilea copil, dar nu în condițiile astea, nu așa, pe nepusă masă. 🤦🏻♀️
Înainte să încep să regret de-a dreptul, mă gândesc repede că nici ceilalți doi nu au venit într-un moment oportun. Nu pentru noi. Am avut destule pe cap cu fiecare în parte. Dar au venit când au vrut ei și noi i-am primit cu drag și recunoștință.
Mai ales recunoștință. ❤
În tinerețe, ani de zile la rând mi s-a spus că nu voi putea concepe copii, din cauza sindromului de ovare polichistice. 😔
Mi-am plâns nenorocirea de a nu putea simți vreodată mâini și picioare mișcându-se în pântecul meu, de a nu putea da naștere pruncilor mei, sânge din sângele meu...deja mă împăcasem cu ideea adopției.
Că atunci când vom avea ceea ce ne trebuie, vom adopta. Dar fără copil nu rămân, căci o simt ca o chemare.
Apoi, într-o zi, după un test făcut la intuiție, și că nu a mai venit menstra de vreo două luni (la sindromul ovarelor polichistice menstra e total neregulată) aflăm că e pe drum Iulia.
Eram proaspăt întorși din Grecia, după un job eșuat, cu datorii, fără casă, că renunțasem la chirie când am plecat pentru întreaga vară în Grecia, la muncă. Doar că nu am rezistat o vară întreagă. Condițiile erau mai mult decât deplorabile.
Am fost și atunci surprinsă, dar atât de recunoscătoare! Și atunci, ca și acum. 🥰
Nu-mi venea să cred că în sfârșit vine copilul atât de mult dorit. 🥰 era un vis împlinit ❤
Întorcându-mă la prezent, ne mobilizăm, facem planuri să terminăm dormitorul nostru și interiorul casei până când îi vine vremea să vină pe lume și îl așteptăm cuminți.
Data probabilă a nașterii era în jurul zilei mele de naștere. Mișto, nu? 😱
După ce primii doi copii m-au "amenințat" cu revelionul, respectiv Crăciunul în spital, al treilea mă amenință cu ziua mea de naștere în spital.🤦🏻♀️ Ok, fie și asta. Vie peste noi ce o veni, că le-om duce pe toate.
Că doar o să avem un bebe. Un nou pui de om 😍
Piele fină, miros de lapte și mânuțe și picioare mici și pufoase, din nou în brațele mele! Oh, cât am așteptat! 🥰
Desigur că bucuria veștii nu durează mult, că vin și zilele cu grețuri și oboseală multă. 🙄
La prima ecografie mi se confirmă sarcina, dar încă nu se depistează bătăi ale inimii. Era mică sarcina. Avea 5 săptămâni. E ok.
Merg acasă fericită, habemus bebe!
Mă declar mulțumită. Fericită și împlinită! 🥰 Entuziasmată, chiar.
Câteva zile la rând mă ia cu grețuri matinale care se extind pe tot parcursul zilei și oboseală care mă face să dorm după fiecare mic dejun.
Mă gândesc la un moment dat că sunt prea "bătrână" pentru asta. 🤭 cum zice vorba englezească: I'm too old for this shit! 😄
Trec zilele și săptămânile și parcă începe să se furișeze în mintea mea ideea că poate bebe nu mai e. 🤔☹
Că dacă eu stau cuminte și aștept și el a murit?
Sun medicul pe care îl doream să-mi supravegheze sarcina și îi spun că vreau să merg la un echo și el mă refuză.
"La 12 săptămâni următorul control. Dacă s-a făcut echo de confirmare sarcină și totul arăta bine, nu mai e nevoie!"
Nu apuc să îi explic ce simt și își și ia la revedere.
Greu mă resemnez.
Nu mă mai simt gravidă. 😔 Tot gândul ăsta mi se învârtea în cap, zilnic, și nu reușeam să scap de el.
Îi spun lui Cosmin și îi citesc confuzia și teama pe față. Nu am cum să explic rațional ce am zis.
Caut pe net simptome care ar explica senzația. Evident că nu sunt îmbucurătoare informațiile. E nevoie de ecografie pentru confirmarea unei pierderi.
Eu sunt aproape sigură că nu mai e copilul acolo, deși grețurile și oboseala au rămas.
Apuc să și zic cu voce tare că e cât se poate de aberant și ironic, ca eu să nu mă mai simt gravidă și totuși simptomele de sarcină persistă.
Mai târziu aflu, tot de pe net, că hormonii de sarcină se produc chiar și în cazul unui avort spontan și că producția lor va scădea după eliminarea sarcinii, dar treptat doar.
Deci, nu se oprește sarcina din evoluție și dispar și simptomele. Drăguț!
La 10 săptămâni, într-o zi de luni, ajung la limita suportabilității, și după ce mă cuprinde o stare cruntă de anxietate, plâng cu jale, că doar de asta mai aveam nevoie acum. Că bebe sigur nu mai e și nu știu dacă mă pot aduna pentru ceea ce urmează.
Apoi am zis că fie ce o fi, eu merg la urgențe și atâta stau acolo până mi-or face un echo. Măcar să știu sigur.
Zis și făcut.
La urgențe mă primesc fără probleme sau comentarii văzând îngrijorarea mea.
A fost cel mai lung echo din viața mea. Nu pentru că a durat foarte mult, ci pentru că intrasem ca într-o zonă de warp în care totul se derula cu încetinitorul. De parcă eram prinsă în gândurile mele, care acum rulau foarte lent și pe fundal, așteptând ceva noutate despre ce se vede pe ecran.
Tăcerea prelungită a doctoriței îmi confirma că aveam dreptate. Că intuiția mea nu m-a înșelat.
Cred că am întrebat de vreo două ori, până când a întors monitorul către mine și mi-a explicat ce vede.
Sarcina se oprise din evoluție, iar fătul avea mărimea corespunzătoare gestației la 7 săptămâni și jumătate. Sacul gestațional era deja înconjurat de cheaguri de sânge, fapt ce demonstra că se pregătea corpul să elimine "produsul".
Sunt trimisă acasă "să lăsăm corpul să își facă treaba", mi se spune.
Mi se comunică și ce simptome să urmăresc și să mă întorc dacă apare durere, hemoragie sau letargie.
Plec cu gândul că am știut, am simțit că nu mai e. Cum e posibil asta? Și de ce s-a oprit din evoluție bebe? Oare ceva din ce am făcut i-a cauzat moartea? Sigur am făcut eu ceva și pe drum spre casă și zilele următoare mă tot gândesc la ce am făcut de ar fi putut avea consecințe asupra fătului. Sigur eu sunt vinovată...
Cu o săptămână în urmă văzusem peste tot la știri că a murit Alexandra. Mămica aceea tânără, aflată la 12 săptămâni de sarcină, s-a internat la urgențe, cu dureri abdominale și sângerare vaginală. Suferise un avort spontan și a cerșit efectiv chiuretajul. Nu s-a indurat nimeni de ea.
A fost lăsată să se chinuie peste noapte, deși avea simptome clare de suferință.
Dimineață a intrat în stop cardiac și nu a mai putut fi resuscitată. S-a dus cu bebele ei și a lăsat în urma ei trei copilași și un soț cel mai probabil pierdut și speriat.
Pentru mine au urmat niște zile pline de frică, de gânduri, de multiple momente de "dacă se întâmplă ceva, ce mă fac?!"
Eram singură acasă, cu doi copii, la 30 de km de spital.
Prospectele nu arătau bine pentru mine.
Am prins câteva seri cu frisoane, când în miezul verii mi-am luat pijamalele groase, de iarnă și așa m-am băgat în pat, cu gândul că sper să nu traumatizez copiii, să nu cumva să nu mă trezesc dimineață.
Imi intreb și medicul de familie dacă nu puteau să-mi dea de la urgențe niște pastile sau nu puteau să-mi facă ceva ca să trec mai repede prin faza asta de eliminare și îmi spune că nu se dau pastile decât pana la 7 săptămâni.
Abia ajung psihic până la ziua de vineri, timp în care mă consult cu prietena mea, moașă, care îmi recomandă naturiste pentru pornirea contracțiilor, însă fără succes și hotărăsc să mă întorc la spital și să nu plec de acolo până nu primesc vreo pastilă, perfuzie sau chiar chiuretaj.
Dau peste un medic tânăr, empatic, care îmi explică cu calm că având două nașteri cu cezariană, uter cicatriceal, nu s-a încumetat nimeni să-mi dea ceva care să provoace contracții și să mă trimită acasă. Dar dacă insist și-mi asum, îmi prescrie ceva.
Îmi spune să iau niște fiole de la farmacie și să stau liniștită că se rezolvă.
Că va fi ca o durere de burtă ca la o menstră mai cruntă, dar că se va elimina.
În punctul ăsta, cu complicațiile pe care le poate aduce un făt mort în pântecul meu, în curs de descompunere și chiar moartea mea în minte și consecințele ei asupra copiilor mei, nu pot decât să iau orice pastilă sau fiolă ce mi s-ar da de către medici, doar să trec cu bine de asta și să-mi pot strânge în brațe copiii, liniștită fără să-mi fac griji de ce va fi cu ei dacă eu mor.
De îndată ce am ieșit de la spital am căutat în farmacii fiolele și am și luat una, urmând să mai iau una după patru ore.
Încep ceva crampe și sângerare, ușoare și încep și eu să mă liniștesc că a pornit în sfârșit procesul de eliminare propriu zis.
Undeva pe la 8, seara, iau și a doua fiolă și cam într-o oră începe nebunia.
Crampele se transformă în contracții de-a dreptul, iar sângerarea se transformă, în cca două ore, în hemoragie.
Dacă la începutul show-ului mă plimbam și îmi păstrasem calmul, undeva trecut bine de ora 1 noaptea, realizez că sunt atât de dese și de adunate contracțiile că mi se taie respirația și nu reușesc să-mi gestionez durerea și că nici un absorbant nu mai ține mai mult de câteva minute.
Ăsta e momentul, când cu câteva secunde de gândire rațională, decid să mergem la urgențe, că nu mă mai simt in siguranță, nu știu dacă toate astea se întâmplă cum ar trebui să se întâmple.
Adună Cosmin copiii din pat, îi bagă în mașină și pornim la spital, cu toții speriați și îngrijorați, că doar nu la asta ne așteptam. Trebuia să fie doar o durere de burtă ca la menstră, nicidecum contracții care să-mi taie respirația și să mă adune în vârful patului, ghemuită de durere.
La spital îl cheamă pe doctorul care îmi dăduse fiolele, că era de gardă, îmi face echo, și constată că a coborât sacul, dar că mai durează eliminarea.
Îi spun că nu la asta m-am așteptat, că nu asta mi s-a spus că urmează și îmi zice cu nonșalanță că ăsta e avortul.
Mă simt înșelată și trădată, dar nu mai am putere să ripostez.
Decide să mă interneze pentru chiuretaj, menționând că nu ar fi vrut să ajungem aici.
Habar n-am ce vrea să zică cu asta...mama și o altă prietenă mi-au spus că nu e dureros chiuretajul și oricum citisem că se face cu anestezie locală, deci nu ar trebui să fie o problemă.
Mi se aduce un scaun cu rotile și sunt dusă pe secție, unde sunt primită cu deranjul evident că e în timpul nopții (se făcuse deja undeva la ora 3 dimineața) iar doamnele ar fi putut să doarmă, nu să muncească.
Abia pe masă am înțeles de ce m-a privit cu milă medicul când a spus că nu voia să ajungem aici.
Nu știu când și dacă mi s-a făcut anestezie, dar durerea prin care am trecut nu pot nici azi să o descriu în cuvinte.
Știu că am cerut anestezie, că am spus că doare cumplit, că am plâns în hohote și că una din multele halate albe mi-a spus că știe că e neplăcut, dar că trebuie să încetez cu plânsul că nu pot lucra dânsele și că dacă nu reușesc să-și facă treaba acum, dimineață o luăm de la capăt.
Țin minte că am strigat la ea că asta nu e neplăcut, e dureros de-a dreptul și că ar trebui să mă ajute dacă văd că sufăr. (Mai ales că sunt femei. Cum pot niște femei să facă asta unei alte femei, fără să simtă empatie, milă, ceva, orice...era în gândul meu întrebarea, pe care nu am mai avut putere să o rostesc...)
N-am primit răspuns la strigătele mele, așa că m-am retras în mintea mea unde totul se auzea acum în ceață și îmi doream să fi dispărut totul și toată lumea, ca prin minune.
Dar și de acolo am fost izgonită, cu câteva bătăi pe umăr, că îmi creștea tensiunea și aveau nevoie de mine să fiu conștientă.
Nu știu când s-a terminat și cum, știu doar că eram în pat, în salon și fixam tavanul cu privirea și era un gol imens în mintea mea.
Am plâns din nou.
Sistemul medical e oribil.
Femeile astea, care lucrează cu alte femei, chiar atât de insensibile sunt?!
Lipsește empatia, suportul emoțional, grija pentru pacient.
Grija lor a fost strict pentru actul medical.
Eu am fost un corp pe masă, pe care au efectuat o intervenție și atât.
Oribil, din nou.
Mi-am petrecut ziua uitându-mă pe geam, scriind în telefon (journaling, ca să despachetez sănătos toată frustrarea și necazul) și plângând pentru tot ce mi s-a întâmplat.
Am plâns pentru copilul pierdut, pentru toate planurile pe care ni le-am făcut cu el în mintea și sufletele noastre, care acum au dispărut, pentru frații lui care și ei au pierdut bebele mult așteptat, pentru trădarea medicului că nu mi s-a dat un heads-up către ce mă așteaptă de fapt după fiole, că femei din jurul meu mi-au spus că nu doare chiuretajul și că e o nimica toată, că am fost tratată mizerabil la spital, dar mai ales, am plâns că puteam să mor oricând pe parcursul ultimelor săptămâni și cui îmi lăsam eu copiii?!
Acolo, singură, pe patul de spital, mi-am promis să trăiesc de acum încolo. Mai intens și cu mai multă intenție și rațional de acum încolo.
Sun medicul pe care îl doream să-mi supravegheze sarcina și îi spun că vreau să merg la un echo și el mă refuză.
"La 12 săptămâni următorul control. Dacă s-a făcut echo de confirmare sarcină și totul arăta bine, nu mai e nevoie!"
Nu apuc să îi explic ce simt și își și ia la revedere.
Greu mă resemnez.
Nu mă mai simt gravidă. 😔 Tot gândul ăsta mi se învârtea în cap, zilnic, și nu reușeam să scap de el.
Îi spun lui Cosmin și îi citesc confuzia și teama pe față. Nu am cum să explic rațional ce am zis.
Caut pe net simptome care ar explica senzația. Evident că nu sunt îmbucurătoare informațiile. E nevoie de ecografie pentru confirmarea unei pierderi.
Eu sunt aproape sigură că nu mai e copilul acolo, deși grețurile și oboseala au rămas.
Apuc să și zic cu voce tare că e cât se poate de aberant și ironic, ca eu să nu mă mai simt gravidă și totuși simptomele de sarcină persistă.
Mai târziu aflu, tot de pe net, că hormonii de sarcină se produc chiar și în cazul unui avort spontan și că producția lor va scădea după eliminarea sarcinii, dar treptat doar.
Deci, nu se oprește sarcina din evoluție și dispar și simptomele. Drăguț!
La 10 săptămâni, într-o zi de luni, ajung la limita suportabilității, și după ce mă cuprinde o stare cruntă de anxietate, plâng cu jale, că doar de asta mai aveam nevoie acum. Că bebe sigur nu mai e și nu știu dacă mă pot aduna pentru ceea ce urmează.
Apoi am zis că fie ce o fi, eu merg la urgențe și atâta stau acolo până mi-or face un echo. Măcar să știu sigur.
Zis și făcut.
La urgențe mă primesc fără probleme sau comentarii văzând îngrijorarea mea.
A fost cel mai lung echo din viața mea. Nu pentru că a durat foarte mult, ci pentru că intrasem ca într-o zonă de warp în care totul se derula cu încetinitorul. De parcă eram prinsă în gândurile mele, care acum rulau foarte lent și pe fundal, așteptând ceva noutate despre ce se vede pe ecran.
Tăcerea prelungită a doctoriței îmi confirma că aveam dreptate. Că intuiția mea nu m-a înșelat.
Cred că am întrebat de vreo două ori, până când a întors monitorul către mine și mi-a explicat ce vede.
Sarcina se oprise din evoluție, iar fătul avea mărimea corespunzătoare gestației la 7 săptămâni și jumătate. Sacul gestațional era deja înconjurat de cheaguri de sânge, fapt ce demonstra că se pregătea corpul să elimine "produsul".
Sunt trimisă acasă "să lăsăm corpul să își facă treaba", mi se spune.
Mi se comunică și ce simptome să urmăresc și să mă întorc dacă apare durere, hemoragie sau letargie.
Plec cu gândul că am știut, am simțit că nu mai e. Cum e posibil asta? Și de ce s-a oprit din evoluție bebe? Oare ceva din ce am făcut i-a cauzat moartea? Sigur am făcut eu ceva și pe drum spre casă și zilele următoare mă tot gândesc la ce am făcut de ar fi putut avea consecințe asupra fătului. Sigur eu sunt vinovată...
Cu o săptămână în urmă văzusem peste tot la știri că a murit Alexandra. Mămica aceea tânără, aflată la 12 săptămâni de sarcină, s-a internat la urgențe, cu dureri abdominale și sângerare vaginală. Suferise un avort spontan și a cerșit efectiv chiuretajul. Nu s-a indurat nimeni de ea.
A fost lăsată să se chinuie peste noapte, deși avea simptome clare de suferință.
Dimineață a intrat în stop cardiac și nu a mai putut fi resuscitată. S-a dus cu bebele ei și a lăsat în urma ei trei copilași și un soț cel mai probabil pierdut și speriat.
Pentru mine au urmat niște zile pline de frică, de gânduri, de multiple momente de "dacă se întâmplă ceva, ce mă fac?!"
Eram singură acasă, cu doi copii, la 30 de km de spital.
Prospectele nu arătau bine pentru mine.
Am prins câteva seri cu frisoane, când în miezul verii mi-am luat pijamalele groase, de iarnă și așa m-am băgat în pat, cu gândul că sper să nu traumatizez copiii, să nu cumva să nu mă trezesc dimineață.
Imi intreb și medicul de familie dacă nu puteau să-mi dea de la urgențe niște pastile sau nu puteau să-mi facă ceva ca să trec mai repede prin faza asta de eliminare și îmi spune că nu se dau pastile decât pana la 7 săptămâni.
Abia ajung psihic până la ziua de vineri, timp în care mă consult cu prietena mea, moașă, care îmi recomandă naturiste pentru pornirea contracțiilor, însă fără succes și hotărăsc să mă întorc la spital și să nu plec de acolo până nu primesc vreo pastilă, perfuzie sau chiar chiuretaj.
Dau peste un medic tânăr, empatic, care îmi explică cu calm că având două nașteri cu cezariană, uter cicatriceal, nu s-a încumetat nimeni să-mi dea ceva care să provoace contracții și să mă trimită acasă. Dar dacă insist și-mi asum, îmi prescrie ceva.
Îmi spune să iau niște fiole de la farmacie și să stau liniștită că se rezolvă.
Că va fi ca o durere de burtă ca la o menstră mai cruntă, dar că se va elimina.
În punctul ăsta, cu complicațiile pe care le poate aduce un făt mort în pântecul meu, în curs de descompunere și chiar moartea mea în minte și consecințele ei asupra copiilor mei, nu pot decât să iau orice pastilă sau fiolă ce mi s-ar da de către medici, doar să trec cu bine de asta și să-mi pot strânge în brațe copiii, liniștită fără să-mi fac griji de ce va fi cu ei dacă eu mor.
De îndată ce am ieșit de la spital am căutat în farmacii fiolele și am și luat una, urmând să mai iau una după patru ore.
Încep ceva crampe și sângerare, ușoare și încep și eu să mă liniștesc că a pornit în sfârșit procesul de eliminare propriu zis.
Undeva pe la 8, seara, iau și a doua fiolă și cam într-o oră începe nebunia.
Crampele se transformă în contracții de-a dreptul, iar sângerarea se transformă, în cca două ore, în hemoragie.
Dacă la începutul show-ului mă plimbam și îmi păstrasem calmul, undeva trecut bine de ora 1 noaptea, realizez că sunt atât de dese și de adunate contracțiile că mi se taie respirația și nu reușesc să-mi gestionez durerea și că nici un absorbant nu mai ține mai mult de câteva minute.
Ăsta e momentul, când cu câteva secunde de gândire rațională, decid să mergem la urgențe, că nu mă mai simt in siguranță, nu știu dacă toate astea se întâmplă cum ar trebui să se întâmple.
Adună Cosmin copiii din pat, îi bagă în mașină și pornim la spital, cu toții speriați și îngrijorați, că doar nu la asta ne așteptam. Trebuia să fie doar o durere de burtă ca la menstră, nicidecum contracții care să-mi taie respirația și să mă adune în vârful patului, ghemuită de durere.
La spital îl cheamă pe doctorul care îmi dăduse fiolele, că era de gardă, îmi face echo, și constată că a coborât sacul, dar că mai durează eliminarea.
Îi spun că nu la asta m-am așteptat, că nu asta mi s-a spus că urmează și îmi zice cu nonșalanță că ăsta e avortul.
Mă simt înșelată și trădată, dar nu mai am putere să ripostez.
Decide să mă interneze pentru chiuretaj, menționând că nu ar fi vrut să ajungem aici.
Habar n-am ce vrea să zică cu asta...mama și o altă prietenă mi-au spus că nu e dureros chiuretajul și oricum citisem că se face cu anestezie locală, deci nu ar trebui să fie o problemă.
Mi se aduce un scaun cu rotile și sunt dusă pe secție, unde sunt primită cu deranjul evident că e în timpul nopții (se făcuse deja undeva la ora 3 dimineața) iar doamnele ar fi putut să doarmă, nu să muncească.
Abia pe masă am înțeles de ce m-a privit cu milă medicul când a spus că nu voia să ajungem aici.
Nu știu când și dacă mi s-a făcut anestezie, dar durerea prin care am trecut nu pot nici azi să o descriu în cuvinte.
Știu că am cerut anestezie, că am spus că doare cumplit, că am plâns în hohote și că una din multele halate albe mi-a spus că știe că e neplăcut, dar că trebuie să încetez cu plânsul că nu pot lucra dânsele și că dacă nu reușesc să-și facă treaba acum, dimineață o luăm de la capăt.
Țin minte că am strigat la ea că asta nu e neplăcut, e dureros de-a dreptul și că ar trebui să mă ajute dacă văd că sufăr. (Mai ales că sunt femei. Cum pot niște femei să facă asta unei alte femei, fără să simtă empatie, milă, ceva, orice...era în gândul meu întrebarea, pe care nu am mai avut putere să o rostesc...)
N-am primit răspuns la strigătele mele, așa că m-am retras în mintea mea unde totul se auzea acum în ceață și îmi doream să fi dispărut totul și toată lumea, ca prin minune.
Dar și de acolo am fost izgonită, cu câteva bătăi pe umăr, că îmi creștea tensiunea și aveau nevoie de mine să fiu conștientă.
Nu știu când s-a terminat și cum, știu doar că eram în pat, în salon și fixam tavanul cu privirea și era un gol imens în mintea mea.
Am plâns din nou.
Sistemul medical e oribil.
Femeile astea, care lucrează cu alte femei, chiar atât de insensibile sunt?!
Lipsește empatia, suportul emoțional, grija pentru pacient.
Grija lor a fost strict pentru actul medical.
Eu am fost un corp pe masă, pe care au efectuat o intervenție și atât.
Oribil, din nou.
Mi-am petrecut ziua uitându-mă pe geam, scriind în telefon (journaling, ca să despachetez sănătos toată frustrarea și necazul) și plângând pentru tot ce mi s-a întâmplat.
Am plâns pentru copilul pierdut, pentru toate planurile pe care ni le-am făcut cu el în mintea și sufletele noastre, care acum au dispărut, pentru frații lui care și ei au pierdut bebele mult așteptat, pentru trădarea medicului că nu mi s-a dat un heads-up către ce mă așteaptă de fapt după fiole, că femei din jurul meu mi-au spus că nu doare chiuretajul și că e o nimica toată, că am fost tratată mizerabil la spital, dar mai ales, am plâns că puteam să mor oricând pe parcursul ultimelor săptămâni și cui îmi lăsam eu copiii?!
Acolo, singură, pe patul de spital, mi-am promis să trăiesc de acum încolo. Mai intens și cu mai multă intenție și rațional de acum încolo.
Să mă bucur de tot ce am, să fac mai mult din lucrurile pe care mi le doresc și care mă definesc.
Să fiu recunoscătoare pentru tot ce am, mai des și mai profund. Să las recunoștința să-mi inunde corpul pentru că am trăit multe, mult și frumoase destul.
Să simt mai mult și să îmi urmez chemarea către a ajuta oamenii. Să-mi înving frica de a mă expune public.
Să fiu sprijin și îndrumare în clipele întunecate ale altora, să nu simtă frică, așa cum am simțit eu trecând prin toate astea singură.
09.09.2023 e ziua când viața mea, mi-a fost dată înapoi, pusă frumos în palmele mele și de atunci cântăresc mai bine ceea ce fac și ceea ce vreau de la viață.
Să trăiesc vreau. Să simt că sunt vie, să mă bucur de oamenii dragi din viața mea și să nu uit nicicând că era să nu mai fiu.
Comments
Post a Comment