Tãrâmul meu

 Citesc în multe locuri și aud de pe la alții că nu se duc la terapie.  Bine, așa rezum eu că spun ei. De fapt, aud: da' ce să caut eu la psiholog, că nu-s nebun? Sau: ce life coach (sau consilier), mă? Da' mă duc io la ăla să mă învețe cum să trăiesc? Mda. Și eu așa am luat lucrurile. Până am reușit să înțeleg că, de fapt, nu tre' să fii nebun ca să ajungi la psiholog și nu tre' să te învețe nimeni cum să trăiești.  Toată lumea s-a descurcat în viață. Mai cu greu, pe alocuri mai ușor, eh, am făcut toți ce am putut, nu? Ăștia, terapeuții și life-coach-ii sunt doar cei care te ajută să descifrezi anumite chestii despre tine. Lucruri pe care, probabil că le știi deja despre tine, dar refuzi să le conștientizezi (sau pur și simplu nu ști cum să le gestionezi) și îți trăiești viața pe pilot automat, constatând pe la 40 de ani (unii mai devreme, alții mai târziu) că de fapt, trăiesc o viață care nu îi mulțumește și au tot felul de obiceiuri (nocive) care fac viața mai grea s

  Eu provin dintr-o familie mixtă și am fost crescută într-un melanj de cultură româno-maghiară, astfel că toate obiceiurile predate de bunici și mama le-am adus cu mine în viața de adult, în viața de familie și de cuplu. Am muncit mult și de cele mai multe ori până la epuizare, că așa am fost învățată, că femeia are mereu de lucru. Și "tu, ca femeie, nu ai timp să te odihnești!" - îmi spunea mama. Așa că am făcut asta. Curățenie, mâncare, sortat haine și jucării până nu mai știam de mine. Și mereu era de lucru. Terminam într-o parte și reluam în cealaltă parte. Toate să fie ordonate, să arate frumos, să miroasă bine în casă, să fie toate curate. Presiune maximă când venea mama în vizită și o vedeam cum se uită la câte un colț din casă și uneori îmi zicea despre ce observa, alteori o vedeam doar că se strâmbă ușor și mergea mai departe. Dar mie îmi era de ajuns să o observ și să o văd dezamăgită de mine. Imediat reveneau vorbele auzite în copilărie - că acolo nu ai făcut, d

               Mă gândeam la cât de ipocrit arată pentru unii dintre cei apropiați faptul că pun poze cu noi, că sărbătoresc aniversarea noastră, când cu o zi înainte ne-am certat (și unii dintre ei știu asta 🤭) Sau că de fapt, iar am ajuns, la nici o săptămână de la aniversare, să spun că e gata, nu mai rezist, nu mai vreau relația asta. Iar m-am despărțit de Cosmin. Și a fost pe bune. Când ajung la limită și spun stop, e chiar real pentru mine și dacă e să spun cuiva apropiat, e foarte convingător, căci ceea ce mi se întâmplă este real. Suferința, problemele, faptul că am ajuns la limită, e totul real. Însă ce nu mai apuc să spun e că după fiecare ceartă, știm să ne luăm timp, să ne așezăm, să discutăm sincer și deschis despre ceea ce ne-a adus aici, în punctul terminal, să ne reconectăm și să reparăm relația. El nu e adeptul finitului. Eu sunt cea pentru care totul e profund terminal. El reușește, ca majoritatea bărbaților de altfel, să pună deoparte emoțiile și să spună sen