Tãrâmul meu

Foto de pe Pixabay Am început să fumez când aveam 16 ani. Doar ca să demonstrez că și eu pot să fac ce vreau eu. Ca o răzvrătire împotriva tuturor celor ce mi-au fost interzise în copilărie, acasă. Am vrut să fiu și eu în rând cu lumea. Ai mei părinți fumau amândoi, iubitul la fel, aveam și colegi și prieteni apropiați care o făceau și atunci mă simțeam exclusă dacă eu nu fumam. Deci, fumatul își avea baza în nevoia mea de validare, de a fi acceptat ca și individ. În timp, acest fumat s-a transformat în nevoie de pauză, în nevoie ieșit la aer (ironic), nevoie de a respira și nevoie de a mă alătura oricând unui grup de fumători, din care îmi doream să fac parte. Încet, încet, toată lumea în jurul meu fuma. Și atunci, dealungul anilor, am fumat și eu. Am văzut în jurul meu și am pornit de acasă cu obiceiul de a te trezi dimineața și a merge direct către cafea și țigară, obicei pe care mi l-am însușit încă din tinerețe și pe care l-am "abandonat" doar pe parcursul sarcinil...

 Aseară, a trebuit să duc muncă de lămurire cu copiii 😂  Iulia, care trece printr-o perioadă de nostalgie de "știu că eu cresc, dar mai vreau să fiu mică" mi-a zis că ea mai vrea magie. Să nu scoatem cadourile decât la noapte, când ei dorm. Ei știu care e treaba cu moșul, dar cum încă mai vor să creadă, au cerut să doarmă în sufragerie, lângă brad. "Mami, vrem să-l prindem pe moșu, să vedem o dată cine e!" 🤦🏻‍♀️🥰😂 toate sentimentele m-au năpădit. Doar cine nu a visat vreodată, cât era mic, să-l fileze pe moșu, " să-l prindă" la brad? Cristi, foarte serios, îmi zice: "îs curios să văd io cum o să treacă moșu de mine, că eu aud și văd tot!" 😂😂 am vrut să zic să șadă blând că în nici 10 minute, pot să-l scot din casă cu tot cu canapea și ar dormi în continuare afară 🤣🤣 Ei ne-au pus cadourile pe care ni le-au pregătit, unii din timp, alții i-am văzut agitându-se și aruncând în plasă o brichetă de-a mea, șutită de sub nasul meu, o eugenie, ni...

  Casa din Sâncrai  Casa de la Mărășești  Când ne-am mutat aici, la țară, am considerat că din vânzarea casei anterioare ne-au rămas suficienți bani ca să ne renovăm curtea și casa, fix cum vrem noi. Aveam un plan cu tot ce vrem să facem, așa că am găsit o echipă locală de muncitori în construcții și s-au apucat de lucru băieții. Au ridicat o pivniță și două camere deasupra ei, totul alipit de partea veche, astfel constituind și un puternic sprijin în caz că ar fi vrut vreodată să o ia la vale (construcția veche). Cosmin se îngrijea să le aducă materiale și să nu le lipsească nimic pe șantier, iar eu făceam pe femeia: "mai dorește cineva suc? Cafea? Apă minerală?" Nah, din astea. Am gătit de câteva ori pentru ei, dar erau obișnuiți să-și aducă meniul zilei, astfel că am renunțat repede la partea asta. Ajung ei și la interioare și, la un moment dat, socotim cu Cosmin să ne facem o idee cât costă interiorul și am rămas cu gura căscată. Dar na, la cât mă pricep eu la din ...

 La 22 de ani am plecat din nou de acasă. De data asta de la bărbatul meu, dintr-o căsnicie disfuncțională, cu diferențe mari de concepție, opinii și direcție în viață. Când l-am întâlnit pe Cosmin, țin minte că mă gândeam că e atât de blând, e atât de nebunatic și de susținător, că aș putea trăi cu el. Nici nu mă gândeam atunci că mă voi aventura într-o relație cu el, că mă speria și gândul de a pleca de unde eram. În capul meu eram incapabilă de a mă descurca singură, eram proastă și oricum orice făceam nu ieșea bine. Doar că dorința de a fi cu Cosmin era mai mare decât vocile din capul meu. Și m-am aventurat. M-am mutat într-o garsonieră de 11mp, in același cartier, care era compusă doar dintr-o cameră și o baie mică: avea un vas de wc și chiuvetă, iar de la chiuvetă pornea un duș. Făceai duș în picioare, pe podeaua băii. Dormeam pe o canapea de două persoane, cu care am căzut într-o noapte, că i-a fugit un picior când m-am întors în pat. 🙄 A venit și Cosmin când m-am mutat și ...

  Poza e din Mai 2004, foto promoție, la terminarea liceului. Aveam 18 ani. Postez motivaționale și încurajez oamenii din jurul meu să-și găsească vocea interioară, s-o asculte și să și-o urmeze, însă ce credibilitate am când eu nu-mi expun experiența de viață, trecutul prin care am răzbit, suferințele și luptele mele, care m-au adus la a fi omul împlinit de astăzi?! Astfel că mă văd nevoită să încep să povestesc din experiențele mele, ca să arăt că se poate, dacă vrei suficient de mult să reușești. Sunt un copil care a crescut într-o familie cu un tată alcoolic (un om care era copil într-un corp de adult, pierdut de sine și care bâjbâja prin viața grea a bărbatului care se vedea nevoit să muncească enorm de mult pentru a întreține o familie cu 4 inși cu rate, datorii șamd și care își amorțea frustrările, supărările și neajunsurile cu băutură).  Ai mei s-au luat când avea mama 16 ani și tata 18, pentru că apărusem eu. Și de acolo au dat-o în viață grea și foarte grea și au ges...

 Citesc în multe locuri și aud de pe la alții că nu se duc la terapie.  Bine, așa rezum eu că spun ei. De fapt, aud: da' ce să caut eu la psiholog, că nu-s nebun? Sau: ce life coach (sau consilier), mă? Da' mă duc io la ăla să mă învețe cum să trăiesc? Mda. Și eu așa am luat lucrurile. Până am reușit să înțeleg că, de fapt, nu tre' să fii nebun ca să ajungi la psiholog și nu tre' să te învețe nimeni cum să trăiești.  Toată lumea s-a descurcat în viață. Mai cu greu, pe alocuri mai ușor, eh, am făcut toți ce am putut, nu? Ăștia, terapeuții și life-coach-ii sunt doar cei care te ajută să descifrezi anumite chestii despre tine. Lucruri pe care, probabil că le știi deja despre tine, dar refuzi să le conștientizezi (sau pur și simplu nu ști cum să le gestionezi) și îți trăiești viața pe pilot automat, constatând pe la 40 de ani (unii mai devreme, alții mai târziu) că de fapt, trăiesc o viață care nu îi mulțumește și au tot felul de obiceiuri (nocive) care fac viața mai grea s...