Tãrâmul meu

 La 22 de ani am plecat din nou de acasă. De data asta de la bărbatul meu, dintr-o căsnicie disfuncțională, cu diferențe mari de concepție, opinii și direcție în viață. Când l-am întâlnit pe Cosmin, țin minte că mă gândeam că e atât de blând, e atât de nebunatic și de susținător, că aș putea trăi cu el. Nici nu mă gândeam atunci că mă voi aventura într-o relație cu el, că mă speria și gândul de a pleca de unde eram. În capul meu eram incapabilă de a mă descurca singură, eram proastă și oricum orice făceam nu ieșea bine. Doar că dorința de a fi cu Cosmin era mai mare decât vocile din capul meu. Și m-am aventurat. M-am mutat într-o garsonieră de 11mp, in același cartier, care era compusă doar dintr-o cameră și o baie mică: avea un vas de wc și chiuvetă, iar de la chiuvetă pornea un duș. Făceai duș în picioare, pe podeaua băii. Dormeam pe o canapea de două persoane, cu care am căzut într-o noapte, că i-a fugit un picior când m-am întors în pat. 🙄 A venit și Cosmin când m-am mutat și m-a

  Poza e din Mai 2004, foto promoție, la terminarea liceului. Aveam 18 ani. Postez motivaționale și încurajez oamenii din jurul meu să-și găsească vocea interioară, s-o asculte și să și-o urmeze, însă ce credibilitate am când eu nu-mi expun experiența de viață, trecutul prin care am răzbit, suferințele și luptele mele, care m-au adus la a fi omul împlinit de astăzi?! Astfel că mă văd nevoită să încep să povestesc din experiențele mele, ca să arăt că se poate, dacă vrei suficient de mult să reușești. Sunt un copil care a crescut într-o familie cu un tată alcoolic (un om care era copil într-un corp de adult, pierdut de sine și care bâjbâja prin viața grea a bărbatului care se vedea nevoit să muncească enorm de mult pentru a întreține o familie cu 4 inși cu rate, datorii șamd și care își amorțea frustrările, supărările și neajunsurile cu băutură).  Ai mei s-au luat când avea mama 16 ani și tata 18, pentru că apărusem eu. Și de acolo au dat-o în viață grea și foarte grea și au gestionat to

 Citesc în multe locuri și aud de pe la alții că nu se duc la terapie.  Bine, așa rezum eu că spun ei. De fapt, aud: da' ce să caut eu la psiholog, că nu-s nebun? Sau: ce life coach (sau consilier), mă? Da' mă duc io la ăla să mă învețe cum să trăiesc? Mda. Și eu așa am luat lucrurile. Până am reușit să înțeleg că, de fapt, nu tre' să fii nebun ca să ajungi la psiholog și nu tre' să te învețe nimeni cum să trăiești.  Toată lumea s-a descurcat în viață. Mai cu greu, pe alocuri mai ușor, eh, am făcut toți ce am putut, nu? Ăștia, terapeuții și life-coach-ii sunt doar cei care te ajută să descifrezi anumite chestii despre tine. Lucruri pe care, probabil că le știi deja despre tine, dar refuzi să le conștientizezi (sau pur și simplu nu ști cum să le gestionezi) și îți trăiești viața pe pilot automat, constatând pe la 40 de ani (unii mai devreme, alții mai târziu) că de fapt, trăiesc o viață care nu îi mulțumește și au tot felul de obiceiuri (nocive) care fac viața mai grea s

  Eu provin dintr-o familie mixtă și am fost crescută într-un melanj de cultură româno-maghiară, astfel că toate obiceiurile predate de bunici și mama le-am adus cu mine în viața de adult, în viața de familie și de cuplu. Am muncit mult și de cele mai multe ori până la epuizare, că așa am fost învățată, că femeia are mereu de lucru. Și "tu, ca femeie, nu ai timp să te odihnești!" - îmi spunea mama. Așa că am făcut asta. Curățenie, mâncare, sortat haine și jucării până nu mai știam de mine. Și mereu era de lucru. Terminam într-o parte și reluam în cealaltă parte. Toate să fie ordonate, să arate frumos, să miroasă bine în casă, să fie toate curate. Presiune maximă când venea mama în vizită și o vedeam cum se uită la câte un colț din casă și uneori îmi zicea despre ce observa, alteori o vedeam doar că se strâmbă ușor și mergea mai departe. Dar mie îmi era de ajuns să o observ și să o văd dezamăgită de mine. Imediat reveneau vorbele auzite în copilărie - că acolo nu ai făcut, d

               Mă gândeam la cât de ipocrit arată pentru unii dintre cei apropiați faptul că pun poze cu noi, că sărbătoresc aniversarea noastră, când cu o zi înainte ne-am certat (și unii dintre ei știu asta 🤭) Sau că de fapt, iar am ajuns, la nici o săptămână de la aniversare, să spun că e gata, nu mai rezist, nu mai vreau relația asta. Iar m-am despărțit de Cosmin. Și a fost pe bune. Când ajung la limită și spun stop, e chiar real pentru mine și dacă e să spun cuiva apropiat, e foarte convingător, căci ceea ce mi se întâmplă este real. Suferința, problemele, faptul că am ajuns la limită, e totul real. Însă ce nu mai apuc să spun e că după fiecare ceartă, știm să ne luăm timp, să ne așezăm, să discutăm sincer și deschis despre ceea ce ne-a adus aici, în punctul terminal, să ne reconectăm și să reparăm relația. El nu e adeptul finitului. Eu sunt cea pentru care totul e profund terminal. El reușește, ca majoritatea bărbaților de altfel, să pună deoparte emoțiile și să spună sen

 Astăzi vorbim despre trei lucruri importante:  Succesul, fericirea și meritele. Sau mai bine zis, teama de toate acestea. Uneori teama de succes e mai mare decât cea de eșec.  Succesul aduce responsabilitate, eșecul aduce confort. Când suntem obsedați să avem succes, teama de eșec ne paralizează.  Atunci, ne este frică să avem succes. La fel se întâmplă și cu fericirea. Căutarea continuă a lucrurilor ce ne-ar putea aduce fericirea ne va face întotdeauna să ne simțim nemulțumiți.  Când transformăm fericirea într-un obiectiv, începem să facem speculații privitoare la ceea ce ne va face fericiți. Ajungem să ne îngrijorăm și să ne simțim frustrați.  Așa se face că unii oameni îmbrățișează nefericirea ca mod de a atrage atenția asupra lor. Nu e vorba de faptul că oamenii nu vor să fie fericiți, ci că se tem de asta fără să știe. Unii cred că fericirea va veni cu un preț ridicat sau va fi urmată de o calamitate.  Alții se simt vinovați că trăiesc fericirea, în timp ce oamenii din jurul lor